Capitolul I. Sunt o grămadă de lucruri pe care nu apuc să ţi le spun – mă grăbesc, eşti pe fugă, iar eu oricum prefer să scriu. E ca atunci când îţi trimit SMS-uri: „Nu întârzia mult”, „Ai uitat să mă anunţi că eşti în oraş”.
Fii ca tine, nu ca mine. Dar ascultă din când în când (da, ştiu că o faci, din când în când): nu poza în toată bucuria ta, nu o împărtăşi tuturor sau oricui. Oamenii te vor sfâşia de invidie. Poţi fi diferit, dar calculează bine şansele: poţi sau nu să îi convingi şi pe ceilalţi că e bine ca tine. Altminteri, te vor judeca şi îţi vor pune etichete.
Dacă reuşeşti, vor spune că „pile” sau că „mă-ta”. Apropo, le-ai spus vreodată că „mă-ta” era prea ocupată să vină la fiecare şedinţă de la şcoală şi că taman din cauza asta erai „vinovatul de serviciu” în caz de incidente, iar singura dată când ai fost lăudat – „vaaaai, s-a mai cuminţit” – a fost când a primit „ploconul” cu ocazia unei serbări? Sau: „Cum? A luat notă aşa mare la română? Mă-sa a avut pile, a ştiut subiectele de la examen”. (Comentariul meu la asta: tu-ţi rasa mă-tii de idioată, cum dracu’ să ştiu subiectele?!?).
Deci, dragul meu, tot înainte! Eşti bun, frumos şi deştept, sensibil şi descurcăreţ pentru că… tu!
