Zilele trecute am fost într-o plimbare la Vatra Dornei, la neamuri – cu probleme de familie, dar chitită să mă bucur de toată splendoarea naturii de care sunt privată de atâta amar de ani. Munții mei, brazii mei, parcul din Dorna – tot ce puteam cuprinde în mica „evadare” din Constanța. Cu fii-miu după mine, să conducem cu rândul, și să-l facă să se îndrăgostească de peisaje.
Ajungem la destinație, la bunică-mea, iar vineri de dimineață alergăm să rezolvăm o chestiune. La amiază mergem, cu bunică-mea și sora ei „la pachet”, la alte neamuri. Aici, ne pun oamenii la masă. Apar și alte rude și cădem de acord să mutăm discuțiile și ospățul la Mestecăniș, o localitate la câțiva kilometri de Vatra Dornei. Ne repartizăm în două mașini și… viteză (vorba vine, că drumul spre Mestecăniș e un soi de Transalpina, iar dacă nu stăpânești “teritoriul”, mai mult de 40 – 50 la oră nu-i dai).
Ne așezăm la discuții; hotărât lucru – nemurile mele chiar sunt neamurile mele: vorbesc mult, nu glumă, emit judecăți, argumentează, se contrazic, vin cu exemple din trecut etc. PAUZĂ! Când e gata mâncarea, nimeni nu mai comentează, ca și cum subiectul de discuție n-ar fi existat. E magic . E ca în Bucovina: mâncare bună. Și multă, să fii sătul și pentru următoarele 2-3 zile. După festin, urmează încă o rundă de parlamentări… Lui fii-miu îi place, rămâne peste noapte la Mestecăniș, într-un loc pe care îl vizita pentru prima dată în viața lui.
Plecăm spre casă, la lăsarea întunericului – eu, bunică-mea, sora ei, fratele ei și nevasta lui. Scap de „Transalpina” și, bucuroasă că intru pe drum drept, calc nițel pedala de accelerație. Chiar la intrare în Vatra Dornei, zăresc mașina Poliției – prea târziu…, iar polițistul îmi face semn să trag pe dreapta. Și trag pe dreapta, bosumflată toată. În mașină – liniște. Mă uit în dreapta, spre bunică-mea: parcă nici nu mai respira; pe bancheta din spate – mormânt… cri-cri-cri… Polițistul întârzia să vină lângă mașină, așa că încep să scot toate actele: buletin, permis, talon, asigurare. Vine și rutieristul, zice “bună seara”, se prezintă…; “Nu vreau amendă, nu vreau amendă…”; îmi cere actele, întind mâinile cu toate documentele, îl văd zâmbind, probabil amuzat că îi dau și hârtii pe care nu mi le-a cerut, și zice: “Știți, noi aici avem limită de viteză în localitate”. „Știți, și noi suntem tot din Dorna… De fapt eu nu, doar ei” – zic eu, încurcată de comentariul lui, arătând spre oamenii parcă paralizați de spaimă din mașina mea. “Va veni colegul meu cu procesul verbal”, îmi comunică, și pleacă. „Și aveai viteză?” – se aude o voce mică, mică de tot din mașină. „Aveam vreo 80, nu știu!”, răspund eu, necăjită din calea-afară de situație. Vine și celălalt polițist: “Semnați procesul verbal și sunteți liberă să vă continuați drumul”. “Stați așa, că eu nu semnez fără să citesc”. Îl văd că zâmbește – asta mă neliniștește mai tare, așa că iau hârtia, fac ochii mari: 3 puncte și avertisment. Fără puncte de amendă. Viteza înregistrată de radar: 72 km/h. Mă înviorez brusc, spun mulțumesc și semnez, ba chiar mă trezesc comentând: “Veniți la vară la mare?”. Polițistul zâmbește, îmi urează drum bun și pleacă fuga-fuguța, să nu mai audă că spun și cine știe ce altă trăsnaie.
P.S.: Zilele următoare pe cuvânt că revin cu un comentariu despre listele de candidați de la Constanța.
