Exact atunci când spun că gata, până aici, renunţ şi mă apuc serios de afaceri, de altceva – să croşetez, să pictez, să cresc găini, orice, numai presă să nu mai văd în faţa ochilor, că înnebunesc citind mizerii sau ascultând diverşi limbrici care n-au nici o treabă cu binele comunităţii, se întrezăreşte acea aşa-zisă „raza de soare”. De fapt, orgoliul! El e, mărturisesc aici, ca într-un jurnal, că poate mă vindec!
După ce s-a supărat tovarăşul şef de la Drumuri Naţionale din Constanţa şi nu mai vrea să-mi audă glasul cristalin, după ce m-a scos din minţi faptul că am vrut joi să dorm mai mult, aşa că mi-am dezactivat internetul de pe telefon şi n-am văzut la timp anunţul cuiva că „vine ministrul Transporturilor cu trenul la Constanţa”, spre după-amiază-seară m-am ambiţionat. Mă durea în orgoliu că nu aveam oficial declaraţii. Şi am sunat de vreo 20 de ori pe sfertul de ceas – cine mă cunoaşte, ştie că mă ia de cap când nu răspunde cineva şi insist până… dau cu telefonul de ciment! -, apoi am trimis un SMS de nervi! Apoi, am căutat un număr de la Ministerul Transporturilor, mi-a răspuns o doamnă, a fost amabilă, mi-a explicat că ştie de cererea ziarului către CNADNR, că vom primi răspunsul şi că îmi promite să discut, a doua zi, cu directorul general al CNADNR, fiindcă… „înţelege pe toată lumea”. În gândul meu a fost ceva de genul: „Da… bine… că şi eu mai mint”. Închei discuţia, iar după câteva minute sună iar telefonul. O altă doamnă, care se prezintă şi continuă spunând: „I-aţi trimis un SMS domnului ministru… Nu poate vorbi, este în şedinţă. Dar mâine, dacă până în ora 12.00 nu aveţi răspunsul de la CNADNR, vă rog să mă sunaţi…”. Am rămas… pe bune?! Adică, e plăcut să se întâmple aşa. Ar fi plăcut ca instituţiile statului să răspundă, să explice atunci când nu răspund ce anume le împiedică să o facă, să solicite un pic de răgaz. Să existe nenorocita asta de comunicare, că, până la urmă, nu îi întreb dacă şi-au luat şlapi când au venit la mare sau dacă pun castraveţii la murat cu sau fără usturoi. Iar a doua zi… am vorbit cu directorul CNADNR.
În fine, poate că presa mai are o şansă. Sau, poate că eu mai am o şansă să rezist încă o perioadă în branşa asta. Să fac presă, nu să vin doar la muncă. Sper să se înţeleagă diferenţa. 🙂
Şi încă o menţiune: în rândurile de mai sus nu mă plâng. Trăiesc. Şi ştiu şi care e rolul presei, dincolo de marele meu orgoliu.
