Scriu aceste rânduri pentru Erwin Șimșensohn, pentru că m-a convins să merg din nou la teatru. Şi pentru toţi cei care au făcut posibil spectacolul „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”. Nu sunt critic de teatru, nu am mers la premieră cu gândul că urmează să analizez, să disec textul, regia, jocul actoricesc, iar apoi să livrez vreo recenzie a spectacolului. Am mers ca un spectator oarecare, într-o sâmbătă cu ploaie, într-o sâmbătă în care nu am vrut nici să stau degeaba acasă, nici să scriu, nici să citesc, nici altceva. Am vrut la teatru, cu toate gândurile alea de dinainte: o să mă destind, o să râd, o să-mi placă, n-o să-mi placă, o să am iarăşi starea aia de anxietate când e prea multă lume în jurul meu? M-am încurajat tot eu: spectacolul are trei ore, am timp să depăşesc momentul de panică sau am la îndemână pauza când pot pleca, dacă nu îmi place.
Trei ore de spectacol! N-am simţit când au trecut şi scriu asta zâmbind. Mi-a plăcut. I-am spus asta şi lui Erwin Șimșensohn, am avut ocazia să îi spun asta şi Mirelei Pană. Dar a fost un comentariu prea scurt şi, deşi au fost multe aplauze la final, tot vreau să le spun mai multe. Să le spun despre trăirile unui spectator. Pentru că, până la urmă, ei joacă pentru public. Iar dacă publicul are reacţii, dacă s-a râs, dacă s-a plâns, înseamnă că au reuşit să mişte ceva, să stârnească emoţiile publicului. Despre asta e vorba, nu? Pentru mine, despre asta e vorba: acceptarea faptului că am trăiri intense, că sunt “toată o emoţie” – vorba cuiva. Sigur, nu mă impresionează orice. M-au impresionat însă actorii din „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”. M-au dus în punctul acela în care am înţeles dramele, neîmplinirile, suferinţele personajelor pe care le-au interpretat. Şi am plâns. Spectacolul este despre vieţile unor oameni. Şi, dacă le înţelegi frustările, dorinţele… nu râzi. Au fost şi replici sau momente amuzante – am râs. Dar, per ansamblu, spectacolul nu este doar despre a „viziona”, nepăsător, clipe din vieţile unor artişti care au avut de-a face cu Festivalul Mamaia. E şi o invitaţie la reflecţie. Despre viaţă, la modul general. Uite, unul dintre personaje se gândea la suicid. De ce? Explicaţia e acolo, în spectacol: educaţie, familie; într-un final se adaptează. Şi îşi vede mai departe de viaţă. Trăieşte aşa…. urmând o linie modelată exclsuiv de ambiţiile familiei.
Sunt multe de spus despre spectacol. Ştiu acum fiecare poveste a personajelor. Sunt poveşti reale, îmbinate cu ficţiune. Am auzit comentarii cum că spectacolul are părţi de exagerare care nu dau bine. Sau că poveştile – trecerile dintre ele – nu sunt bine închegate. De ce scriu asta? Pentru că… poate, da, am avut şi eu senzaţia asta în câteva momente, însă per ansamblu mi-a plăcut şi, cel mai important pentru mine: am trăit alături de fiecare personaj. M-am pus în pielea lui, i-am simţit fiecare durere, m-am amuzat când a fost cazul, mi-am amintit chiar de propriile-mi frici şi experienţe de viaţă. După spectacol, chiar i-am mărturisit Mirelei Pană care este cea mai mare temere a mea (nu ştiu dacă e chiar cea mai mare, or fi altele şi mai şi, dar nu sunt pregătită să le rostesc): frica de eşec.
De ce sunt atât de „elogioasă” la adresa acestui spectacol? Pentru că aşa simt şi pentru că ştiu că el aduce şi chestiuni personale din vieţile anumitor actori. Finalul spectacolului este despre o concurentă la Festivalul Mamaia, a cărei mamă a suferit un AVC. Am înţeles atât de bine interpretarea, felul în care cânta… aşa cum numai cineva care a avut în familie o astfel de dramă o poate înţelege. E un spectacol despre întâmplări din vieţile unor oameni, despre decizii, despre eşecuri, e despre Festivalul Mamaia? E mai mult de atât. Vă aşteptaţi să scriu mai mult despre interpretări, actori, regie, lumini şi etc.? Păi nu, pentru că nu sunt critic de teatru. Am fost doar un spectator la acest spectacol, un spectator care s-a încărcat de atâtea trăiri încât a simţit nevoia să scrie aceste rânduri, ca un soi de eliberare. Şi de mulţumire. Mulţumesc, TSC!
Alexandra CUCU
