Aș vrea să dorm, măcar într-o noapte, la o oră normală. Dar nu pot. Că nu-i simplu. Am întâlnit oameni care mi-au spus, senin: “Tu ai, tu te descurci, tu poți”. Au fost momente când am zâmbit, victorioasă! Pot, mă descurc… În realitate, am atâtea momente când simt că nu mai pot încât aproape că îi urăsc pe cei care îmi spun că am… Ce? Fiecare are atât cât îl duce capul. Pe mine nu m-a dus capul să duc o viață simplă, dar nici exagerat de complicată – se putea mai rău. Și zâmbesc acum: am nopți nedormite, fără pacea unui job care să îmi asigure confortul și monotonia de a mă trezi la 6-7 dimineața și apoi de a pleca spre casă (sau aiurea), la 16-17, dar asta ca urmare a unei decizii personale. Îmi place să dorm dimineața. Dar când mă trezesc, știu că am și responsabilitatea pentru mai mult de 2-3 oameni (din familie). N-am guri de hrănit acasă în afară de pisici, că fii-miu e pe picioarele lui de-acum… Mai rămâne redacția. Ăsta e jobul meu. Și scriu asta pentru cei care cred că e simplu. Nu e. E doar un stil de viață asumat. De ce nu-i simplu? Că nu știu de la anul dacă se măresc taxe și impozite, TVA…, dacă mâine mai am contracte care să îmi acopere cheltuielile. Dar astea-s griji de om care n-a mai avut chef să fie angajatul cuiva. Asta nu-i nici de admirat, nici de compătimit, nici de nimic. Nici măcar pentru nopțile razna. E o chestiune de decizie personală. Și e doar un mic comentariu ca răspuns la “tu ai, tu te descurci”. Că, efectiv, vorbele astea mi-au rămas întipărite în minte și nu mai reușesc să scap de ele! Și, da, refulez scriind aceste rânduri. În rest… da, mă descurc. Însă fiecare ne trăim viețile pe care ni le-am ales. Nu-i rost de invidie. Și iar zâmbesc: îi invidiez pe cei care merg mult în vacanțe. Apoi… îmi dau două palme: aș fi putut și eu, dar mi-am ales un alt curs al vieții. Și e ok așa. Nu există “nu pot”. Există: aleg așa, fie și cu nopți nedormite 🙂
*a se citi și printrerânduri
