Cumva, trăim vremurile lui Năstase, varianta „coafată”. Nu îmi dau seama dacă acest „coafat” e mai bine sau mai rău. Dar am senzaţia aia din vremea guvernării lui Năstase, când presa trebuia să tacă sau să cumpănească bine ce poate sau nu să dezvăluie publicului, să întrebe patronul: „şefu’, e voie?”…
E drept, ce nu poţi zice pe presă, o mai dai pe Facebook sau pe blog. Dar nu e Ok. Mă simt gâtuită şi iritată de lumea în care ne abţinem să spunem unor lucruri pe nume fiindcă… trebuie să supravieţuim. S-au dus vremurile contractelor cu primăriile, că a avut grijă Curtea de Conturi să ne “omoare”. Dar nu e problemă, s-au găsit tertipuri. Şi o luăm de la capăt.
Apoi, ne reducem din gândurile “de spus” pentru că sunt oameni care au super-puteri. Care fac dosare. E bine când o fac “pe bune”. E rău când sunt “dedicaţii”, dar nu îndrăznim să comentăm, că… deh, dacă ne “agaţă” cu ceva?, nu contează ce, fie şi o invenţie? Ştiu că cele scrise de mine pot părea un delir. Sunt perfect conştientă de faptul că există câţiva care vor înţelege perfect ce vreau să spun. Şi anume că… suntem în deep shit, trăiască vremurile tulburi în care ne scăldăm! Mâine poate fi mai rău de-atât.
