“Omul are nevoie de un vis ca să suporte mai ușor realitatea” –ar fi zis Freud și cine sunt eu să îl contrazic? Adevărul e că în fiecare zi visez la câte ceva. Bunăoră, ieri seară mi-am pus în cap să-mi fac cadou, când am să împlinesc 50 de ani, un Camaro. Dar nu orice Camaro, ci fix mașina aia din serialul Hawaii 5.0. Parcă așa se chema serialul și mi-a plăcut mult mașinuța respectivă. Nu știu dacă rămâne la stadiu de vis, dar știu că face bine la cap să îmi fixez câte o dorință și să muncesc apoi pentru ea, să devină realitate. Mă face să mă simt împlinită. Că, așa cum mi-a dat trezirea o replică dintr-un film: ne naștem, trăim, iar într-un final murim. Dar până murim… visăm. Și facem. Nu-s genul care să nu facă, să nu încerce măcar. Dintre vise, cred că la momentul ăsta cel mai frumos e să devin promotor (oficial, cu patalama!) al locului pe care eu îl numesc acasă: Vatra Dornei. Mă motivează bucata de pădure pe care o am acolo, visul că voi face o cabană turistică și… hei!!, nu mă tem să rostesc asta, că, vai, dacă nu devine realitate? Uite, nu am spaima asta. Sunt sigură că dacă nu fac eu, va face fiul meu. De ce ar face? Pentru oamenii de acolo. Pentru că, deși distanța dintre Constanța și Vatra Dornei e mare și e mai la îndemână Poiana Brașov sau habar nu am ce altă zonă, nu există în altă parte oameni ca la Dorna, nu există gusturi și mirosuri ca la mine acasă.
Să vi-l dau exemplu pe Ion. Sau pe Valentina. Și, dacă mergeți la Dorna în vacanță, n-aveți cum să nu întâlniți oameni ca ei. Vă împrieteniți pe loc și vă deschid ușa casei lor, vă omenesc, vă îndrumă unde să mergeți și ce să faceți, vă dau merinde și la pachet. Vă pot face chiar eu cunoștință cu ei. Au mândria aia de dorneni că, dacă le calcă cineva bătătura, atunci omul ăla, care e musafir, trebuie să primească din tot ce au ei mai bun la beci: ciuperci murate, cârnați, vin. Și-apoi… sare și un păstrăv în tigaie, se face și o mămăligă, să fie de toate pe masă! Așa e acasă la mine. Și v-am povestit asta ca să deschideți ochii către cel mai frumos loc din câte există, acolo unde vara e pentru drumeții în pădure, iar iarna e pentru schi.
Și mă opresc acum din scris, nu de alta, dar vreau să îmi fac bagajul. Mă duc până acasă, îmi e dor!
