Nu m-am născut în Constanţa. Şi nici nu m-a încântat când părinţii au fost mutaţi cu serviciul aici. Veneam dintr-o „altă lume” şi mi-a fost greu să înţeleg unele lucruri. Cumva, în sufletul meu, rămân o „neadaptată”. Pe parcurs, am devenit un soi de „corcitură”: nu mai sunt nici ca oamenii din „lumea mea”, dar nu sunt nici pe deplin… transformată.
Aveam 6 ani când au venit părinţii la Constanţa. Acum am 41. N-au venit nici de bună voie, nici forţaţi. Au venit că aşa era atunci: detaşaţi cu serviciul. Au rămas tot pentru că aşa era atunci, plus repartiţia la bloc. Un apartament la Constanţa, dar care nu era încă gata, aşa că au stat câteva luni la Năvodari. Tot într-un bloc nou. Acolo am aflat că aici trăiesc în bună pace românii cu turcii. Mă amuz acum, dar atunci a fost, pentru mintea mea de copil, ceva extraordinar: mă jucam cu copilul unor vecini, iar la un moment dat l-am întrebat de ce nu pricepe – „Eşti turc?!”, iar el a răspuns, senin: „Da!”. Am rupt-o la fugă, până în casă, la mama: „E turc! E turc!”. S-a amuzat mama, mi-a spus că „bineînţeles că e”. Nu mai ţin minte ce mi-a explicat, nu ştiu cât am înţeles la momentul respectiv.
Apoi, ne-am mutat la Constanţa. Era gata blocul. Din nou, joaca afară, cu ceilalţi copii. Se însera şi ne cam pregăteam să mergem la casele noastre, pe unii deja îi strigau părinţii de la balcoane. Şi, dintr-o dată, unul dintre copii a început să strige: „Să fugim! Vin jidanii şi fură copii! Să fugim!”. Ţin minte exact că m-am oprit, bulversată. Am încercat să trag de mânecă un copil, să îi explic că e greşit ce spun ei: „Dar jidanii nu fură copii…”. În „lumea” din care eram eu, ţiganii furau copii, poate nici ei, dar în nici un caz jidanii! Ştiam asta pentru că mergeam cu bunica să luăm carne de la măcelăria evreilor, iar de fiecare dată nenea de acolo îmi oferea bomboane. N-avea cum, un om aşa de bun, să fure copii! Plus că fusesem şi la sinagogă, la o slujbă. Deci, n-avea cum!
Dar, înainte de toate astea, eu mai cunoscusem Constanţa şi de când aveam 3-4-5 ani. Nu-mi amintesc foarte multe. Dar ţin minte Mangalia. Am şi acum o fotografie, lângă un rondou cu trandafiri. Era plină Mangalia de trandafiri, ştiu asta pentru că ne mai duceam în vizită la mama biologică a tatălui meu. Stătea într-un bloc de lângă gară. Ei bine, fotografia lângă trandafirii mai înalţi decât mine vine şi cu altă amintire: era atât de cald, iar eu eram desculţă pe bordură, încât mă usturau tălpile!
Cam atât azi, restul data viitoare, când îmi mai vine cheful şi dorul de povestit. Asta, până nu începe cu adevărat nebunia campaniei electorale. Hai, să auzim de bine!
“Când amintirile-n trecut
Incearcă să te cheme
Pe drumul vechi si cunoscut
Mai treci din vreme-n vreme.”