Nu știu câți credeau că Curtea Constituțională a României va gira măsura Guvernului Bolojan de tăiere a pensiilor speciale. Sau câți poate că sperau. Da, magistrații se pensionează devreme și au salarii mari, pensii mari. Unii spun că asta îi ține departe pe magistrați de cei care ar vrea, pentru o sentință favorabilă, să îi mituiască. De parcă asta i-ar ține pe magistrați de relațiile interumane, bunăoară! Dar acesta este doar o explicație… să fie acolo; în realitate, cu toții ne dorim salarii mari și sunt destui care sunt frustrați că unii au, iar ei nu. Că dacă au… să moară și capra vecinului.
Da, probabil că în privința magistraților e nevoie de anumite corecturi, doar că elanul lui Bolojan s-a lovit fix de Curtea Constituțională, adică tot de niște magistrați, și încă unii nominalizați acolo de partide. Care partide sunt formate din oameni. Care oameni se tem – hai să o recunoaștem! – că dacă, Doamne feri’, ajung în instanță, un magistrat neîndestulat ar putea să le ia capul. Iar din acest motiv, mai cred că după decizia CCR niciun lider de partid nu va ieși să se bată cu CCR, să certe CCR. Va fi un joc de glezne și vor fi câteva declarații de amorul artei; gata, caz închis.
Apoi, dacă la începutul acestui iureș cu magistrații am înclinat să cred că acolo e mama risipei banului de la stat, stând de vorbă cu diverși oameni, am concluzionat că banii magistraților nu-s „temelia“ reformei pe care o așteptăm să vină și nu se mai produce. Risipa banului poate fi diminuată uitându-se fiecare partid în „ograda“ proprie, analizând câte ț-șpe mii de posturi și agenții, instituții inutile au fost inventate de-a lungul timpului, doar pentru ca diverși cetățeni cu sau fără carnete de membri (de partid) să aibă un loc de muncă. Înșurubați bine pe diverse poziții, acești cetățeni nu pot fi trimiși acasă cu una-cu două, că se face deranj. Totul, dar absolut totul poate porni de la dorința partidelor de a-și face ordine în obiceiuri. În primul rând, alea prin care, după alegeri, se grăbesc să își mulțumească trepădușii care ba au lipit afișe, ba au cotizat, ba au făcut una sau alta, mai puțin să arate că sunt profesioniști pe meseriile lor sau că au un loc de muncă și că nu depind neapărat de o numire, un concurs trucat prin mai-știu-eu ce instituție. Cam asta ar fi, pe de o parte.
Apoi, cum ziceam, am mai vorbit cu diverși oameni. Unul mi-a zis că un magistrat câștigă bine, dar că e firesc așa, altul mi-a dat exemplul unui tânăr care se pregătește să intre în magistratură: „S-a pregătit pentru asta gândindu-se inclusiv la confortul financiar. Iar acum, dacă se schimbă regulile jocului, ce îi spunem acelui tânăr? Ne pare rău că ai ales această cale, dar nu mai e ce sperai tu…“ Mi-a dat de gândit.
Am mai realizat că povestea asta cu magistrații și cu ce ar trebui să facem pentru a ieși din „criză“ (ce-o fi și asta prin care trecem acum) a venit pe repede-înainte. Măsurile astea nu ar trebui discutate? Analizate, explicate, exemplificate? Asta ca să înțelegem exact de unde și ce trebuie tăiat!
Editorial publicat inițial în Focus Press
