Sunt câte unii care au senzaţia că le ştiu pe toate. Pun etichete altor oameni fără minima verificare a unor lucruri, cum ar fi: „mă, cine-i ăsta/ asta?”; „de ce face lucrul ăsta sau celălalt?”.
Fiindcă există oamenii ăştia care le ştiu pe toate şi strâmbă din nas la orice (“sigur e ceva necurat la mijloc!”), un prieten preferă să rămână anonim, deşi face gesturi fantastice! Probabil că vrea să-şi spele din păcatele tinereţii ori pur şi simplu aşa e el, sensibil la poveştile pe care i le spun eu sau alţii. “Nu, Alexandra, nu am nevoie de publicitate. Nu mai vreau atenţie, nu mai vreau să înceapă unii să facă scenarii, să interpreteze un lucru ca fiind altceva decât este” – mi-a spus zilele trecute, deşi îmi venea să-l “tapetez” peste tot ca exemplu de “aşa da”.
Are dreptate. Eu însă simt nevoia să explic ceva, pentru persoanele care construiesc scenarii: tata a murit, acum câţiva ani, în spital. Am şi acum hârtiile pe care am aşternut întregul calvar. Intenţionam să le depun spre cercetare… Am renunţat, mă străduiesc să iert tot şi să dau în schimb ceva diferit faţă de pornirea iniţială, pornirea aia de a incendia tot, de a sparge, de a dărâma, de a distruge pe unul sau altul.
Nu alerg după imagine, că nu plănuiesc vreo candidatură. Când spun că am în intenţie asta, glumesc.
