Ştiţi cum e cu dezamăgirea sau supărarea? E ca atunci când ai o gheară în piept şi te strânge, şi te strânge… tot mai tare, zilnic, ceas de ceas… Până când? Nu ştiu până când. Oricum nu trăim veşnic. Dar am învăţat că, dincolo de dezamăgiri, sunt proiecte la care nu renunţi, nu capitulezi şi nu intri în depresie, aşa cum numai pesimiştii fac. Optimiştii o iau de la capăt, se reinventează, fac să se învârtă universul după muzica lor 🙂 Uneori, continui cu tot cu cicatrici, cu ajustări la proiecte, cu sănătatea şubrezită, dar cu speranţă (despre care se spune că moare ultima).
Dar, mai trebuie să faci un lucru: să renunţi la oamenii toxici. Oricât de greu ar fi, oricât ai simţi că rămâi fără aer când iei decizia asta.
De ce scriu asta? Să nu uit şi să ia aminte, poate, şi alţii: cuvintele au însemnătate, cuvintele nu se rostesc “doar aşa”. Când spunem ceva, păi trebuie să ne şi asigurăm că aşa este. O înţelegere e o înţelegere, o promisiune e o promisiune.
