Schimbarea este bună. Acolo unde stăpânesc jupânii, iar între “argaţi” s-a împământenit periajul scamelor imaginare: “vai, şefu’, ce panseluţă minunată ai plantat în faţa primăriei”, ori acolo unde continuatorul se conturează a fi un fost “argat” împins de împrejuări la înaintare, schimbarea se impune. Numai că norodul ori va fi nătâng, ori dezinteresat să meargă la vot, ori… mai e şi varianta că nu prea are ce altceva să aleagă.

Să continuăm împreună, să… etc., etc… – îndemnuri d-astea stupide de campanie nu mă mai răscolesc, cum n-au mai reuşit de ani de zile să mă facă să tresalt vreun partid sau vreun candidat. De două ori m-au încercat lacrimile, după o campanie: la “revoluţia portocalie”, când m-am simţit răzbunată în faţa PSD-ului – cu toată şleahta lui de figuranţi şi de aroganţi care mă ţineau pe la uşile partidului cu orele până când se îndurau “mai-marii” să anunţe, către presă, ca şi cum ne făceau o favoare: „hai, mă, intraţi (la conferinţă)” – şi când a pierdut opoziţia (la PNL candidat era Victor Manea) în faţa PSD. Atunci mi-au dat lacrimile de ciudă că ieşise, din nou, Mazăre. Ah, da, iar de dată recentă, m-am bucurat nu că ieşise Iohannis, ci că n-a ieşit Ponta preşedinte. Şi cam atât. În rest, campania din aceste zile e câh, iar în multe localităţi se prefigurează a fi câştigători tot „vechii”. Din păcate.