Despre păcatele presei

| 0 Comentarii

Am tot crezut că specia de ziarist care trăieşte exclusiv “din dictare” a dispărut. Nici gând. Apele sunt atât de tulburi în ţară la momentul actual, încât genul acesta de a face “investigaţii”, “dezvăluiri” etc. a luat amploare. Nu înţelegeam acum câteva zile de unde şi până unde atâta patimă pe câteva subiecte aparent banale.

 

Unul e însă “dedicaţie” pentru un şef de instituţie care nu e cuminte şi nu pricepe să nu mai deranjeze “piloşii” cu diverse controale, altul e un război mocnit între două companii din judeţ. La a doua chestiune, odată ce am înţeles-o, mă retrag, că nu e războiul meu şi nici nu vreau să devin “pixul” vreunul afacerist care are de dus războaie cu un alt afacerist. Dar ştiu despre ce e vorba şi e trist. Înţeleg că “scopul scuză mijloacele”, probabil că vor exista şi plângeri penale între cei doi afacerişti. Ah, desigur, vor exista şi multe, muuulte scrieri dictate de unul dintre afacerişti împotriva celuilalt. Că d-aia avem “ziaristul de dictare” (păcat de talentul lui), iar până la urmă, trebuie şi el să se descurce cumva. Să mănânce o pâine (fie şi ea de ani de zile, din postura de “om de casă” şi “dictare”).

 

Recunosc că “dictarea” asta o parcurgem cu toţii, din 4 în 4 ani (ba chiar şi între), mai mult sau mai puţin. De aia, nu pot să judec prea aspru situaţia altora, deşi, uneori… uneori e prea mult! E prea mult ceea ce văd/aflu/citesc. Mdeh, asta e, când presa din România nu e ajutată să fie presă cu adevărat.

 

Să nu fim ipocriţi şi să admitem că ne scăldăm şi-n zoaie, nu doar în apele dulci ale liberei exprimări, după cum ne dictează conştiinţa şi ne îndeamnă datoria faţă de cei mulţi care ne citesc. Cam atât. E cu tristeţe.

 

Later edit: a nu se confunda sursele de la care se informează periodic ori constant un ziarist cu „plătitorul” care „dictează”.

 

 

Lasă un răspuns

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *.